Sâmbătă, 5 septembrie 2020, mai mulți preoți de la Mănăstirele Dervent și Adamclisi din Arhiepiscopia Tomisului, au oficiat în Cimitirul de onoare de la Șumenți, Bulgaria, slujba de pomenire a eroilor căzuți pe câmpurile de luptă de la Turtucaia (azi Tutrakan, Bulgaria), acum 104 ani, în Primul Război Mondial.
Slujba a fost condusă de părintele Andrei Tudor, starețul Mănăstirii Dervent, care, an de an, organizează slujbe de pomenire a eroilor la Cimitirul de onoare de la Șumenți.
„Eroii sunt eroi, indiferent de ce parte a baricadei au fost!”, începe o postare pe pagina de socializare a Mănăstirii Dervent unde sunt prezentate și câteva fotografii de la parastasul din acest an. Prin acest gest, mănăstirea transmite mesajul că, rugăciunile nu au fost oficiate doar pentru eroii români, ci și pentru cei din tabăra adversă.
Bătălia de la Turtucaia a fost o bătălie din Primului Război Mondial între România și, de cealaltă parte, Bulgaria și Germania. S-a desfășurat între 1 și 6 septembrie 1916 și s-a încheiat cu înfrângerea trupelor române, care apărau capul de pod Turtucaia. În amintirea celei mai importante victorii din prima conflagrație mondială, bulgarii organizează în fiecare an la Șumenț, în prima dumincă din septembrie, ample evenimente de comemorare, care includ și momente artistice cu bătălia de acum 104 ani.
Între 1 și 6 septembrie 1916 aproximativ 8.000 soldaţi bulgari, români, germani, ruşi şi turci au murit la Turtucaia și aproape 29.000 militari au fost luaţi prizonieri, iar 3.500 militari au reuşit să se salveze trecând Dunărea.
Amintirile unui preot militar, luat prizonier la Turtucaia
În Primul Război Mondial au fost mobilizați și 250 de preoți militari. Printre aceștia s-a numărat și preotul Constantin Sădeanu din Constanța, mobilizat la Regimentul 74 Infanterie. Dintr-un memoriu adresat Ministerului de Război, aflăm de la părintele Sădeanu situația tragică prin care au trecut soldații români la Turtucaia. Redăm câteva pasaje:
„Am trecut Dunărea la Turtucaia în dimineaţă zilei de 23 august 1916, cu un batalion din Regimentul 74 de Infanterie din Constanţa şi ne-am oprit în piaţa de sus a oraşului în dosul căzărmilor spre miazăzi – apus. În acest timp în partea de miazăzi se zărea un balon captiv inamic, iar în partea de sud-est era o canonadă foarte intensă de artilerie“
„Miercuri către amiază, am văzut că rezistenţă noastră este în mare parte nimicită, că eram strânşi într-un spaţiu care nu permitea refacerea şi o nouă desfăşurare, că numai o intervenţie, o lovitură din afară de acest cerc, contra inamicului, ar fi schimbat în bine situaţia, care altfel s-ar fi putut numai prelungi câtva timp, printr-un gest de eroică şi disperată rezistenţă, fără şanse. În acel timp, pe când mă aflăm cu o grupa de vreo 40 soldaţi fugiţi de la front, din diferite regimente, pe care îi dădusem sub comandă unui plutonier şi mergeam împreună cu ei spre cea mai apropiată grupă de infanterişti aşezaţi în trăgători, am fost încadraţi de artileria duşmană, care a început să bată şoseaua ce mergea pe lângă cazărmi şi se coboară printre vii spre oraş, precum şi coastele malului Dunării şi chiar Dunărea însăşi.
Atunci şi eu am scăpat că prin minune de a fi zdrobit de un obuz care a căzut la doi metri de mine, dar nu m-au lovit decât bolovanii din pământul răscolit de obuz. Pe la amiază ni s-a comunicat de pe o vedetă ordinul verbal de a ne retrage pe sub malul Dunării spre Silistra sub protecţia vaselor de război române. Cu speranţa că situaţia ar putea fi salvată cel puţin în parte, am pornit spre debarcader împreună cu d-l colonel Petrescu Ioan. Şi pe soldaţii care îşi aruncau armele şi muniţiile îi îndemnăm să le păstreze, căci poate să aibă nevoie de ele şi acestea nu trebuiesc lăsate jos, decât în urmă unui ordin superior.
Când am văzut însă că retragerea spre Silistra era tăiată de cavaleria bulgară şi toţi ai noştri erau îngrămădiţi sub mal, la pontonul de debarcare, atunci am spus tuturor soldaţilor cu care veneam în contact, să arunce armele şi muniţiile în Dunăre sau să le facă de neîntrebuinţat. Puţin mai târziu, când am văzut că bulgarii împuşcau în ai noştri cu puşti şi mitraliere, deşi se ridicaseră semne de predare, atunci temându-mă de un măcel în masă din partea inamicului, am plecat, cu orice risc, spre oraş, cu gândul să las în păstrarea cuiva o parte din obiectele sacre ce le aveam asupra mea. Şi când, după o ora, ai noştri, formaţi în convoi, au fost aduşi în oraş, am intrat în rândurile lor. Eram între cei din urmă şi aveam Sf. Cruce în mâna. La un colţ de stradă, un călăreţ bulgar s-a repezit la mine şi plecându-se de pe cal, a căutat să mă lovească în două rânduri cu sabia. Am scăpat nelovit, făcând o mişcare repede îndărăt. După aceea mi-a cerut banii şi ceasul pe care i le-am dat şi am scăpat cu acestea. Duşi la localul brigăzii, am fost deosebiţi din convoi toţi ofiţerii şi am fost ţinuţi acolo în noaptea de 24 august.”
