Povestea vieții constănțeanului Constantin Salomia (85 de ani) este o filă de istorie pe care mulți români au trăit-o. O filă dureroasă, care a lăsat urme adânci în sufletele lor. Plecați din zona Sibiului, alungați din Cadrilater și umiliți de regimul comunist, cei din familia Salomia și-au dus crucea cu demnitate. Constantin a răzbit și a ajuns medic veterinar, profesând, în cele din urmă în Năvodari, de unde s-a pensionat. Povestea lui și a familiei sale a fost culeasă de Daniela Varvara, cu sprijinul nepotului Gabriel Salomia, cel care acum candidează la funcția de primar al comunei Corbu, județul Constanța.
Din Săliște (Sibiu) în Cadrilater
Născut în satul Șerpeni (județul Caliacra), Bulgaria, pe 29 mai 1939, Constantin a fost al treilea copil al familiei Nicolae și Paraschiva Salomia. „Foarte multe familii din Ardealul ocupat de austro-ungari și tratate discriminatoriu acolo, au plecat benevol în zonele sud-dunărene devenite teritorii românești în urma încheierii Păcii de la București (1912). Acolo, fiecare familie primea casă și 10 ha de teren arabil. Printre cei care au plecat atunci din Transilvania au fost și străbunicii mei din Săliște, județul Sibiu. Și-au întemeiat gospodării mari acolo, numai că au fost nevoiți să lase tot în urmă și să se refugieze în 1940”, povestește Constantin.
Viața românilor din Cadrilater a devenit, în curând, un coșmar. Așa că familia Salomia a fost nevoită să se mute din nou într-un alt loc.
Din Cadrilater în Corbu de Jos
„Bulgarii au început să atace familiile românilor noaptea, continuând și ziua, încercând să-i facă să elibereze teritoriile. Familia mea și-a adunat bagajele pe care putea să le ia în căruțe, a adunat animalele, hrană pentru câteva zile și dimineața a plecat spre granița de la Negru-Vodă cu alte câteva familii. Aveau trei copii mici”, își amintește Constantin Salomia.
Refugiații fiind nevoiți să plătească pentru adăpostul oferit, au început să își vândă animalele în schimbul merindelor și al adăpostului peste iarnă. Până primăvara, au pierdut astfel toate animalele. În primăvară, o delegație a refugiaților s-a prezentat la Prefectura regiunii Constanța pentru a solicita case.
„Grupul nostru, care petrecuse iarna în satul Arsa, pe lângă Mangalia, a primit repartizare în satul Corbu de Jos. Bunicii avuseseră agoniseală serioasă în Bulgaria și au reușit în cele din urmă și în Corbu, apoi în Năvodari”, continuă istorisirea Constantin.
Harnici și pricepuți, refugiații și-au ridicat toți gospodării, încercând să-și ia viața de la început. Familia lui Constantin a reușit, în următorii ani, să se întrețină din muncile agricole (fiecare familie a primit câte 10 ha de pământ), să își mărească terenul agricol cu 7 ha, să cumpere o mașină de secerat. Până la schimbarea de regim politic, care a început să se simtă în 1948, viața familiei și a celor din sat a fost normală.
Tatăl și unchiul, arestați de comuniști; copiii, dați afară din școală
În toamna/iarna anului 1948, tatăl și unchiul lui Constantin au plecat cu căruțele după lemne pentru iarnă la Slava Rusă, în județul Tulcea. În timp ce tăiau copaci, a apărut un bărbat care s-a oferit să îi ajute. Le-a povestit că face parte dintr-un grup de oameni fugiți de acasă de frica miliției care îi căuta să-i aresteze pentru diverse motive politice. Le-a mai spus că nu au ce mânca și le-a cerut să îi ajute cu ceva alimente. După câteva zile, același om a venit în toiul nopții acasă la Constantin, cerând mâncare. Familia Salomia l-a ajutat cu mălai, făină, brânză.
După câteva luni, în 1949, unchiul lui Constantin a fost „invitat” la primărie. Din acea zi, timp de doi ani, nimeni nu a mai știut nimic de el. Au aflat, în cele din urmă, că a fost condamnat la 8 ani de închisoare pentru defăimarea conducerii noi și confiscarea averii.
„După un an și jumătate, pe la începutul lui mai 1951, același lucru s-a întâmplat și cu tatăl meu, Salomia Niculae, care a fost luat și judecat, apoi condamnat la 5 ani de închisoare cu muncă silnică, confiscarea averii și decăderea din drepturile civice, plus amendă de 5.000 de lei”, povestește Constantin. Niculae a fost condamnat la cinci ani de muncă silnică la penitenciarul Peninsula, muncă la canal. A murit la scurt timp după eliberare, în 1957.
La câteva zile de la procesul din august 1951, toată agoniseala familei a fost confiscată, iar toate animalele și produsele agricole din gospodărie au fost luate și duse la I.A.S. Corbu de Sus. „Nu ne-au lăsat nimic acasă, am fost deposedați de toate bunurile ce rezultau din cultivarea pământului și creșterea animalelor”, adaugă acesta.
Prigoana comunistă nu s-a terminat odată cu arestarea părintelui. La începutul anului școlar, cei trei frați Salomia au fost dați afară din clase deoarece erau ”dușmani ai poporului”. „Este vorba de mine, de sora mea din a VII-a, dar și de un frate mai mare, elev la Școala Medie de Construcții din Constanța”, relatează Constantin.
Situația materială a familiei s-a înrăutățit foarte tare, toți copiii fiind nevoiți să muncească prin vecini pentru hrana zilnică. După un an a fost primit la școala, dar doar după parcurgerea câtorva lecții de etică comportamentală desfășurate la sediul miliției. Sora și fratele mai mare nu au mai putut continua școala.
După terminarea celor șapte clase, Constantin a intrat la o școală profesională de construcții, apoi a muncit pe un șantier, moment în care Securitatea a încercat să-l recruteze pe Constantin. Au renunțat în cele din urmă datorită împotrivirii sale și dosarului de condamnat al părintelui.
A urmat apoi cursurile liceale la seral, terminate în 1962, când a dat examen la Facultatea de Medicină Veterinară din București, pe care a absolvit-o în 1967. Din cauza „originii nesănătoase”, tânărul medic veterinar a fost repartizat într-un sat amărât, Văleni, comuna Dobromir, județul Constanța.
„Mi-am văzut conștiincios de treabă și am făcut ca lucrurile să meargă bine, astfel că am fost apreciat și, în 1969 am fost transferat la Oltina, o comunitate mai mare și cu potențial agricol mai ridicat”, își amintește acesta.
Teamă și tăcere
În anii dictaturii comuniste, familia Salomia a trăit cu teama de a nu afla prea multe despre tată, despre acuzațiile ce i s-au adus, despre ce făcuse sau nu făcuse cu adevărat, despre ce se întâmplase cu atâția oameni. „Rudele din Constanța, ne-au sfătuit pe mine și pe mama să întrebăm cât mai puține despre tata, despre ce s-a petrecut, ca să îmi pot vedea de școală mai departe. Mă temeam să știu ceva ca nu cumva să fiu torturat apoi și să divulg cine știe ce secrete care i-ar fi putut incrimina pe alții.”
Din dosarul de urmărire, Constantin a aflat că tatăl său a fost învinuit de ”crimă de uneltire contra ordinii sociale”.
„Săraci și umiliți”, așa au trăit, după 1940, părinții lui Constantin până la finalul vieții. Au fost deposedați de toată agoniseala lor, mai întâi din Caliacra, apoi, în 1952, prin confiscarea averii și întemnițarea capului familiei.
„Au trăit din plin loviturile istoriei, dar au trait cu demnitate, au fost ceea ce știau să fie: oameni muncitori, gospodari, cinstiți. E dureros să știi că tocmai acești oameni care au trăit din sudoarea muncii lor au fost considerați ca fiind oameni ducând “o viață de desfrâu și lux”, “exploatatori … uneltind împotriva regimului”, judecați într-o manieră inechitabilă și condamnați la pedepse grele. Iar noi, urmașii lor a trebuit să trăim toată viața sub amenințarea acestei vini nefondate, sub frica de fi oricând acuzați pe nedrept, de a fi priviți dușmănos. A trebuit să parcurgem viața înfruntând toate acestea, luptându-ne pentru supraviețuire și încercând să rămânem buni și să ne păstrăm omenia”, își termină povestea dureroasă Constantin Salomia, consemnată de Daniela Varvara.