de Dorin Popescu (analist politic, expert în geopolitică, diplomat)
Turbulențele geopolitice în cascadă din vecinătatea României și din întreaga lume obligă România la reconectări imediate, coerente și pe termen lung în sistemul de relații internaționale. Provizoratul actual, generat de prelungirea calendarului electoral, face ca România să rateze importante oportunități succesive de poziționare și acțiune în plan extern.
Acest provizorat se va încheia de jure duminică, 18 mai, odată cu alegerea președintelui României pentru următorul mandat de cinci ani. Potrivit Constituției și deciziilor din 2012 ale Curții Constituționale, noul președinte “asigură realizarea politicii externe a ţării”, având un „rol originar” în politica externă, spre deosebire de cel al Guvernului, care este unul „derivat” și “de execuție”.
În acest sens, politica externă a României pentru următorii cinci ani va depinde în mod maximal de noul președinte al țării și de viziunea de politică externă a acestuia.
În mandatul său vor avea loc provocări geopolitice de amploare, care vor testa capacitatea de decizie și reacție a acestuia, soliditatea viziunii sale externe, capacitatea de a coagula resursele țării în vederea asigurării cursului de politică externă etc. Standardele de exigență sunt vitale în acest sens. Un președinte care nu răspunde acestor standarde de exigență nu va putea asigura o politică externă aptă să producă securitate și stabilitate, nu va putea ține România pe linia de supraviețuire în mijlocul furtunilor geopolitice ale căror semne sunt deja vizibile și manifeste nu doar în vecinătatea României, ci și pe teritoriul ei.
Citește și: Dorin Popescu, analist politic: „Moscova nu crede în Summituri”
În momentul de față dispunem de datele analitice inițiale necesare spre a aprecia că românii au de ales între două viziuni de politică externă deja relativ clar conturate.
a. Prima (participare pro-activă în UE și NATO, consecvență, continuitate, coeziune, dar și inovare în interiorul paradigmei europene și euroatlantice) are ca repere sacrosancte menținerea apartenenței la UE, creșterea relevanței României în Uniune, participarea activă la programele militare și securitare ale Uniunii, consolidarea capabilităților naționale militare prin accesul la resursele financiare și logistice europene (d.e. ReArm Europe Plan/Readiness 2030), o conectare mai activă la tehnologiile europene sectoriale, perfecționarea mecanismelor de performanță economică în formatul european, participare activă la menținerea și consolidarea parteneriatului transatlantic, participare pro-activă în NATO. Cele trei direcții strategice deja tradiționale ale politicii noastre externe (UE, NATO, parteneriatul strategic cu SUA) vor rămâne în vigoare.
Schimbările propuse în cadrul acestei viziuni includ inovarea în interiorul paradigmei euroatlantice prin extinderea capacităților naționale de exploatare a oportunităților geopolitice actuale (d.e. negocierea eficientă a accesului la instrumentele financiare destinate consolidării capabilităților militare naționale, în particular a industriei de apărare, consolidarea relațiilor bilaterale cu Republica Moldova și Ucraina și a statutului regional al României, participarea activă la procesul de negociere a păcii în Ucraina prin menținerea contribuțiilor de sprijin și participarea ulterioară la reconstrucția post-conflict a Ucrainei conform nivelului de sprijin acordat în perioada de conflict etc) și promovarea unei politici pro-active, bazate pe valori și profesionalism (consolidarea criteriului meritocratic în selecția și promovarea în carieră). O viziune centripetă în Uniunea Europeană, în Europa în general, care se bazează pe schimburi naturale permanente de influență și viziune (între Bruxelles/Centru și Statele-Membre), cu accent pe îmbunătățirea capacităților naționale ale statelor-membre (România, în acest caz) ce pot conferi direcție și relevanță strategică Centrului însuși.
b. O a doua viziune (euroscepticism/izolaționism, limitarea dezvoltărilor strategice ale Uniunii, politici “suveraniste” și contestatare, alinierea ideologică la viziunea administrației republicane a SUA) propune crearea unui profil național eurosceptic și “suveranist” în cadrul UE (și transformarea declarativă a acesteia în “Uniune a națiunilor”), care se va manifesta, episodic sau sistemic, prin decizii de coliziune cu deciziile-cadru adoptate la nivel comunitar, după modele deja patentate în UE (Ungaria, Slovacia, chiar Italia).
Principalele elemente care articulează această viziune în UE: contestarea rolului coordonator al Uniunii pe teme și în domenii sensibile, prioritizarea “interesului național”, limitarea ambițiilor strategice ale Uniunii (actor global, apărarea europeană, armata europeană, autonomie strategică etc), renunțarea la proiectele privind industria europeană de apărare și la programele de sprijinire a industriilor naționale de apărare, menținerea rolului coordonator al Uniunii exclusiv în zona economică / limitarea competențelor unionale la cele propriu-zis economice/comerciale, menținerea delimitărilor actuale între rolurile UE și NATO privind securitatea continentului, “alinierea perfectă” la politicile americane și asigurarea securității exclusiv prin NATO, în particular prin SUA. O viziune centrifugă în Uniunea Europeană, în Europa în general, care se bazează pe contestarea și sabotarea autorității comunitare, insularizări și izolări continentale. La limită, prin efecte, această viziune este una “izolaționistă”, ex-centrică, ce poate aduce/lăsa România la periferia Uniunii sau chiar în afara UE, în timp ce promovează retoric exact contrariul.
Citește și: Dorin Popescu: „Rusia are experiență istorică în a provoca și exploata tulburări”
Detaliem analiza pe baza câtorva factori relevanți pentru poziția României în actualul sistem de relații internaționale.
Garanțiile de securitate
În momentul de față România dispune de garanții de securitate conform art. 5 al Tratatului NATO (“Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele… va fi considerat un atac împotriva tuturor părţilor şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele… va sprijini partea sau părţile atacate… inclusiv prin folosirea forţei armate”). Aceste garanții trebuie privite totodată în coroborare cu art. 3 al Tratatului (“părţile… îşi vor menţine şi vor dezvolta capacitatea individuală şi pe cea colectivă de a rezista unui atac armat”), precum și din perspectiva (ipotetică, însă posibilă) ca România să fie nevoită să acorde ea însăși sprijin militar altei țări membre NATO atacate, nu doar să primească primească sprijin militar din partea aliaților dacă ea însăși va fi atacată – temă de reflecție care este aproape absentă în spațul public românesc, din multiple rațiuni (cele mai frecvente – evitarea inflamării riscului fricii de război și speranța naivă că evitarea temelor tabu ar fi benefică sănătății mediului nostru social).
Situația geopolitică actuală generează chestionări multiple ale unor teme sensibile: Sunt actuale, credibile și suficiente angajamentele de apărare colectivă ale statelor membre NATO? Există posibilitatea ca un război de amploare să modifice/degradeze/altereze aceste angajamente? Au efecte directe asupra acestor angajamente planurile administrației americane republicane de reducere a prezenței militare a SUA în Europa și presiunea corelată a Washingtonului privind creșterea contribuțiilor europene la securitatea continentului? Este nevoie, în acest context, de construirea unor actualizări și complemente (up-date-uri) la actualele garanții de securitate?
a. Viziunea europeană centripetă este capabilă să construiască garanții de securitate în toate scenariile de evoluție a sistemului actual de relații internaționale. În condițiile în care politicile SUA de reducere a participării Americii la securitatea europeană vor continua pe termen lung, această viziune pregătește garanții alternative/complementare de securitate bazate pe credibilitatea și forța parteneriatelor europene, indiferent de formatul lor (Tratat european de securitate, acorduri bilaterale de securitate, formate și inițiative mini-regionale, consolidarea polului european al NATO etc.; un exemplu recent în acest sens îl oferă – tot – Polonia, care a încheiat recent cu Franța un acord bilateral care consolidează cooperarea în domeniile apărării și securității). Garanțiile de securitate, pentru toate scenariile posibile care rezultă din descreșterea constantă și pe termen lung a interesului și/sau capacităților SUA de a participa activ la securitatea Europei, vin exclusiv de la partenerii europeni, vin din Europa. Nu vin din Moscova sau Beijing. Nu vin din Brazilia sau Indonezia.
Nu vin nici din interior (resursele naționale sunt insuficiente pentru a ne proteja față de agresiunile militare/convenționale posibile ale actorilor statali turbulenți de la estul României).
b. Viziunea centrifugă reduce drastic posibilitățile României de a fi protejată prin alianțe externe. Această viziune pare a ignora semnele credibile, constante, certe și ireversibile (cel puțin pe termen mediu) ale noii administrații republicane de la Wasghinton de a-și diminua semnificativ contribuțiile la securitatea Europei. Administrația republicană de la Washington nu mai vrea să contribuie substanțial la securitatea Europei – semnele sunt fără echivoc în acest sens. În acest context, securitatea Europei va depinde, în anii următori, exact de capacitatea Europei înseși de a reface securitatea proprie acolo de unde se vor retrage Statele Unite. Or, o politică europeană centrifugă a României va diminua considerabil disponibilitatea partenerilor europeni de a-și continua și spori investițiile de securitate și apărare colectivă în estul Europei, va tăia punțile spre noi ale prietenilor și partenerilor europeni.
Este exact ceea ce nu ne trebuie în astfel de momente geopolitice. Avem nevoie vitală de toate angajamentele externe de securitate – și de cele americane, și de cele europene. Nu există o competiție între aceste angajamente, ci doar o complementaritate a acestora. Nu este imperativă o alegere a unora dintre ele sau o prioritizare a lor. Nici o sabie a lui Damocles nu atârnă în prezent deasupra României. Avem nevoie de lobby puternic la Washington pentru continuarea prezenței, interesului și contribuției de securitate americane în Europa (și, mai ales, în estul ei) și avem nevoie totodată de lobby puternic complementar în marile capitale europene pentru a ne asigura că, în scenariul în care SUA își denunță până la capăt interesul lor pentru a contribui la securitatea Europei, partenerii europeni vor prezenți în regiune la nivelul maxim de descurajare și protecție a țărilor membre NATO/UE de pe flancul estic al Alianței, respectiv din sud-estul UE. Opțiunea europeană centrifugă sabotează șansele noastre de asigurare a securității în orice scenariu posibil, reducând primejdios câmpul de protecție externă a României.
Gestionarea riscurilor externe
a. Viziunea europeană centripetă mizează în egală măsură pe consolidarea capabilităților militare naționale proprii (prin asigurarea unei resurse financiare/logistice externe – programul ReArm Europe Plan/Readiness 2030) și pe o rețea solidă de parteneriate externe, de tip euroatlantic (UE, NATO, SUA). Fundamentul apărării și protecției noastre îl reprezintă consolidarea capabilităților naționale proprii, conform nevoilor naționale strategice și multiplelor angajamente asumate pe plan internațional (d.e. articolul 3 din Tratatul NATO). În acest sens, viziunea europeană centripetă indică și sursa financiară necesară (programele specifice europene), dar și politicile publice obligatorii pentru atingerea acestui obiectiv (bune relații cu statele membtre ale Uniunii, capacități ridicate de negociere și lobby pentru un acces cât mai larg la resursele și programele Uniunii dedicate industriilor de apărare și achizițiilor de armanente, construirea unor capacități de producție militară pe teritoriul național, creșterea etapizată a cheltuielor bugetare alocate apărării etc.).
b. Viziunea europeană centrifugă pare a nu fi interesată de consolidarea capabilităților militare naționale proprii, nu mizează pe o prioritizare a alocărilor bugetare militare, nu indică resursele necesare pentru recalibrarea industriei naționale de apărare, reduce considerabil șansele ca partenerii strategici europeni să fie interesați de programe strategice în domeniu cu participări românești și mizează reductiv și limitativ pe o politică de pace în Ucraina, “aliniată perfect” la inițiativele americane actuale de pace, despre care se apreciază în mod iluzoriu că ar putea detensiona considerabil tensiunile geopolitice actuale generate de noul proiect imperialist al Moscovei.
Actuala inițiativă a SUA de negociere a păcii în Ucraina nu a produs efecte pozitive substanțiale în ultimele trei luni; nu a apropiat pozițiile divergente ale părților. Blocajele în medierea păcii par sistemice. Un acord de pace în Ucraina este improbabil a fi semnat pe termen scurt și nu poate produce efecte pozitive reale pe termen mediu și lung (întrucât niciuna dintre părțile implicate nu își va fi realizat, la momentul convenirii acestui acord, obiectivele de nivel strategic; în acest sens, un posibil acord de pace va putea stinge/închide cel mult actuala fază militară activă a războiului, nu și războiul în sine). Nu există nici un scenariu credibil potrivit căruia tensiunile geopolitice din regiune se vor diminua în următorii ani, pe termen mediu și chiar lung.
Retorica iluzorie a păcii convine actorului statal turbulent, Federația Rusă, interesată maximal ca țintele proiectului său expansionist și neoimperialist (actuale și viitoare) să nu își folosească resursele de care dispun spre a-și securiza mecanismele de protecție. Viziunea europeană centrifugă mărește spațiul de manifestare a intereselor rusești în estul Europei și în Europa însăși. O viziune europeană centrifugă convine pe deplin intereselor Federației Ruse; o spune explicit, recent, Aleksandr Dughin, care mizează pe “consolidarea pozițiilor” rusești în România și în Europa prin intermediul unor astfel de viziuni europene centrifuge și pe sabotarea Europei din interior.
Securitatea și stabilitatea regională
O nouă arhitectură de securitate în regiunea extinsă a Mării Negre (sau, după caz, în Europa de Est) se construiește în momentul de față, ca un efect direct al proiectului neo-imperialist al Federației Ruse în fostul spațiu sovietic. Design-ul acesteia depinde în mod maximal de configurarea păcii în Ucraina. O pace justă și de durată în Ucraina ar putea ține departe de frontierele României și Republicii Moldova amenințarea rusească directă. O pace injustă ar aduce aproape de România, de gurile Dunării, de Republica Moldova, tancurile rusești “eliberatoare”. O pace injustă, sinonimă capitulării Ucrainei, ar crea câmp liber viitoarelor înaintări teritoriale ale armatei ruse spre România, spre Republica Moldova și ar crea premise pentru un dezastru geopolitic regional: ocuparea teritorială a întregului litoral nord-vestic al Mării Negre de către armata rusă și sosirea acesteia la frontierele României / Republicii Moldova. O pace injustă, sinonimă capitulării Ucrainei, ar apropia România de dezastru, ar mări riscul unei agresiuni directe rusești împotriva Republicii Moldova sau României înseși. De modul în care se realizează pacea în Ucraina va depinde securitatea României cel puțin pe termen mediu.
a. Viziunea europeană centripetă propune consolidarea dispozitivelor militare și securitare ale UE și NATO în regiune, precum și continuarea sprijinului tehnico-militar, logistic, umanitar, politic și geopolitic al Occidentului pentru Ucraina. Continuarea acestui sprijin contribuie la o mai bună apărare a Ucrainei, (deci) la crearea condițiilor pentru o pace justă, (deci) la diminuarea riscurilor pentru securitatea României. Viziunea europeană centripetă propune ca România să fie în continuare parte a acestor angajamente de sprijin, pentru că investițiile în sprijinirea Ucrainei sunt, de facto, investiții în securitatea României. Prin astfel de politici, viziunea europeană centripetă reduce riscul unui război la frontiera directă cu Republica Moldova și/sau România și mărește șansele pentru o arhitectură regională de securitate care să răspundă intereselor României (și ale aliaților ei). Viziunea europeană centripetă reduce riscul unui război, propunând pregătiri sistemice pentru o apărare reală și consolidată.
Mai mult, o astfel de politică pavează participarea României la proiectele de reconstrucție post-conflict a Ucrainei și mărește șansele construirii unei relații bilaterale stabile și reciproc avantajoase cu Ucraina.
Viziunea europeană centripetă propune creșterea sprijinului românesc și european pentru Republica Moldova, accelerarea procesului de aderare la UE a acesteia, precum și creșterea gradului de atractivitate economică și securitară a României, ca ferment și fundament al unei posibile viitoare unificări care ar putea fi inițiată de malul stâng al Prutului. Rezolvarea unor probleme sistemice sectoriale (corupția în vămi și în procesul de redobândire a cetățeniei române), precum și accelerarea și multiplicarea programelor de conectivitate cu Republica Moldova (mai ales a celor energetice), constituie elemente de inovație în cadrul acestei viziuni. Se propune totodată exploatarea tuturor oportunităților pentru crearea unui sistem de garanții de securitate care să prevină și să protejeze Republica Moldova de viitoare agresiuni militare rusești, pe baza unui rol activ (chiar coordonator) al României în acest proces. În cazul în care construirea acestui sistem de garanții eșuează, respectiv în cazul unui atac militar rusesc împotriva Republicii Moldova, se mizează pe consultări cu partenerii din NATO pentru convenirea reacției comune.
b. Viziunea europeană centrifugă nu are soluții clare privind participarea României la noua arhitectură de securitate regională, mizând exclusiv pe inițiative americane în regiune. Această viziune nu va contribui la creșterea interesului statelor vest-europene pentru regiunea Mării Negre și pentru Europa Centrală și de Est, nu se va folosi de pârghiile și oportunitățile de consolidare, în regiune, a prezenței (militare) europene. Din postura „izolaționistă”, România nu poate securiza largi participări ale capitalelor europene la crearea acestei arhitecturi de securitate în zona Mării Negre. Întrucât SUA par a afișa un oarecare dezinteres pentru regiune, iar prezența militară și securitară europeană nu poate fi generată prin instrumente contestatare, eurosceptice, centrifuge și izolaționiste, un rol în creștere în procesul de construire a unui noi arhitecturi regionale va reveni Federației Ruse. Viziunea europeană centrifugă favorizează astfel creșterea rolului Rusiei în noua arhitectură regională de la Marea Neagră.
În relația bilaterală cu Ucraina, viziunea europeană centrifugă propune stoparea sprijinului acordat de România Ucrainei și deopotrivă a sprijinului UE acordat acesteia, o compensare a sprijinului acordat de până acum de România Ucrainei, o relație bilaterală setată pe beneficii reciproce (inclusiv în domeniul protecției minorității române de pe teritoriul Ucrainei), precum și “alinerea perfectă” la inițiativele americane de pace. Singurul element valoros al acestei viziuni îl reprezintă interesul pentru protecția minorității române de pe teritoriul Ucrainei (temă care, în general, a lipsit / lipsește de pe agenda de priorități a Bucureștiului). Este nevoie de negocieri bilaterale reale în relația cu Ucraina care să aducă, în acest domeniu, îmbunătățiri considerabile. În mod evident, cooperarea bilaterală în domeniu se va circumscrie negocierilor mai ample privind posibila statuare a unui Parteneriat Strategic între cele două țări.
Pe ansamblu, această viziune este nesustenabilă și toxică. Ea pare a deschide numeroase cutii ale Pandorei. Relația bilaterală cu Ucraina ar deveni cel puțin glacială în cazul implementării acestei viziuni, cu multiple efecte toxice subsecvente, ar deveni un adevărat butoi cu pulbere. Solicitarea de compensații pentru sprijinul acordat Ucrainei reprezintă o simplă pastișă fără valoare, o parodie chiar, a noii politici a administrației republicane de la Washington față de Ucraina. O astfel de politică (solicitarea de compensări pentru sprijinul acordat) poate reuși unui actor statal precum SUA în relația cu Ucraina, însă șansele ei pentru o țară precum România ar fi infime. Participarea firmelor românești la proiectele de reconstrucție post-conflict a Ucrainei ar deveni de facto imposibilă. Beneficiile economice și politice ale României în relația bilaterală cu Ucraina sunt îndoielnice în cazul în care această viziune va prevala, iar riscurile unei deteriorări pe termen lung a acestei relații vor crește pantagruelic.
Pentru relațiile cu Republica Moldova, viziunea europeană centrifugă propune, în esență, condiționarea sprijinului acordat acestei țări, o prioritizare retorică a obiectivului strategic de unificare fără clarificarea instrumentelor de acțiune, însă și o “lebădă neagră” în raport cu aceste obiective teoretice – non-intervenția României în cazul unei (noi) agresiuni militare rusești împotriva acestei țări. Sprijinul populației Republicii Moldova pentru astfel de proiecte și viziuni este redus (o indică fără echivoc datele scrutinului de la 4 mai a.c.). O astfel de viziune nu este credibilă la Chișinău. Neconcordanțe evidente însoțesc permanent exprimarea acestei viziuni în spațiul public: o politică reală de favorizare a unificării s-ar realiza prin mărirea sprijinului pentru Republica Moldova și ar lua în calcul toate instrumentele de sprijin, mai ales în cazul unui atac militar rusesc împotriva Republicii Moldova. Aspirația strategică de unificare nu consonează cu desolidarizări explicite în momente dificile ce pot aduce provocări existențiale. Viziunea europeană centrifugă nu aduce soluții în raport cu Republica Moldova, iar incoerența exprimării ei o face să pară precară, în contrast explicit cu ambițiile asumate în plan declarativ. Dimensiunea demagogică a acestei viziuni se demască explicit în dosarul tematic Republica Moldova.
Coerența, credibilitatea, predictibilitatea
a. Viziunea europeană centripetă are coerență și mizează pe continuitate, propunând astfel o politică externă predictibilă, cu menținerea direcțiilor prioritare actuale (UE, NATO, SUA) și cu securizarea unor resurse pentru posibile replieri strategice în cazul unor scenarii geopolitice negative. Ea mizează pe abordări profesioniste și criterii meritocratice care pot adăuga politicii noastre externe o dimensiune pro-activă și pot conduce la securizarea unor angajamente externe de securitate care ne pot proteja la dezastre. Această viziune are susținerea elitelor naționale din domeniul relațiilor internaționale, iar coerența ei este dată de exercițiul îndelung al unei politicii externe bazate pe valori, practicate consecvent de România în ultimele două decenii. Viziunea respectivă face ca România să rămână predictibilă și coerentă în actualul sistem de relații internaționale și să rămână frecventabilă atât la Wasghinton, cât și la Bruxelles, atât la Paris, cât și la Londra.
b. Viziunea europeană centrifugă pare a fi mai degrabă o colecție de teze, pe alocuri / adesea contradictorii, ce împrumută recuzite de consum pe termen scurt și depinde maximal de ”alinieri” la ideologii ce pot avea viață politică foarte scurtă. Surprinde neplăcut existența sistemică a unor contradicții și clivaje în cadrul acestei viziuni (sprijin vs desolidarizare în raport cu Republica Moldova, contestarea directă a proiectului comunitar european vs inovarea lui în cheie „suveranistă”, „suveranism” la Bruxelles vs vasalitate la Washington sau Moscova etc.). Pare o viziune care inovează pe parcurs, care se inventează din mers,în funcție de calcule electorale cinice. O astfel de viziune nu este nici coerentă, nici credibilă, având mai degrabă obiectivul de a fi utilizată mai degrabă ca instrument electoral menit să paveze drumul către putere. Ea nu propune soluții privind resursele de sprijin în cazul unor degradări substanțiale ale raporturilor României cu marile capitale europene și cu factorii de decizie de la Bruxelles. Ea nu propune soluții privind resursele de sprijin în cazul accentuării clivajelor actuale între cele două maluri ale Atlanticului (clivaje generate de noua administrație americană), mimând o loialitate conjuncturală (și ipocrită) față de politicile republicane de la Washington. Simpla aliniere declarativă cu mediile republicane de la Wasghingon nu este suficientă. Mai ales că susținerea acestor medii pentru această viziune este neconfirmată și puțin probabilă. Chiar și în cazul în care susținerea de mai sus ar exista, viziunea europeană centrifugă va avea viață scurtă și beneficii improbabile; a se vedea cazul Ungariei, izolată în UE și în lume, în pofida politicii tranzacționale a premierului acesteia.
Cei mai mare risc generat de implementarea acestei viziuni îl reprezintă disponibilitatea pentru tranzacționalism în relațiile bilaterale manifestată de promotorii ei, opusă politicilor comune bazate pe valori. Abordările tranzacționale nu generează beneficii pe termen lung și slăbesc reziliența națională la provocări, riscuri și amenințări strategice. Disponibilitatea pentru tranzacționalism limitează drastic chiar suveranitatea națională, în numele căreia pretinde că s-ar exprima. Disponibilitatea pentru tranzacționalism presupune un preț ridicat pentru favoruri ideologice, pentru poze de familie ideologică, pentru susțineri conjuncturale etc. România poate plăti astfel un preț foarte mare pentru fotografii la minut cu viață politică foarte scurtă, de care se bucură doar cercuri restrânse de privilegiați. Disponibilitatea pentru tranzacționalism a liderilor săi este (sau poate fi) primejdioasă pentru securitatea și viitorul României.
Un risc corelat este cel al promovării unui ”suveranism” de paradă, care se manifestă exclusiv în raporturile cu Bruxellesul, fiind totodată mimetic față de original (curentul național-conservator-suveranist din țări precum Franța sau Italia). Un “suveranism” față de Bruxelles, însoțit de colonialism și vasalitate în afara Europei. “Suveraniștii” noștri se visează “în picioare” la Bruxelles sau Paris, însă “în genunchi” la Washington sau Moscova. “Suveraniștii” noștri visează să semneze acte de vasalitate oriunde în afara Europei, la Washington sau Moscova. “Suveraniștii” noștri atentează astfel, direct, la suveranitatea reală a României, sabotând practic (la fel de harnic precum au făcut-o predecesorii lor, yesmenii fără coloană vertebrală și fără conștiință națională care au făcut posibil “suveranismul” ca reacție colectivă de frondă) șansele acesteia de a se exprima plenar oriunde în lume.
În fine, asocieri toxice pentru securitatea României ale promotorilor acestei viziuni europene centrifuge (cu persoane publice ale căror declarații în serie au produs îngrijorări și riscuri uriașe privind un posibil viraj fatal spre est, anti-UE și anti-NATO, al politicii noastre externe) slăbesc considerabil frecventabilitatea acestei viziuni.
Aceste asocieri fac ca viziunea europeană centrifugă să fie mai curând marca/masca unei loialități cinice față de proiectul neoimperialist rusesc de a redesena scheme de influență în Europa, cu România din nou dincolo de zid.
****************************************************************************
Dorin Popescu, președintele Asociației Casa Mării Negre / Black Sea House, este analist politic, expert în geopolitică, diplomat cu misiuni diplomatice efectuate în Serviciul Exterior al Ministerului Afacerilor Externe al României la Moscova (2002-2006), Cernăuţi (2007-2001) şi Sarajevo (2012-2016), inclusiv în funcţii de conducere: gerant interimar, prim-colaborator al şefului Misiunii. Deţine gradul diplomatic de Ministru-Consilier. Este doctor în Filologie, din 2012.
Citește și: EDITORIAL | O invitație la dezastru