de Dorin Popescu
Anii care vor urma pot aduce provocări externe de o gravitate deosebită la adresa securității și intereselor României. Vor fi ani de tranzacționări multiple, de evoluții necontrolate ale unor conflicte și războaie, de escaladări în cascadă ale conflictelor actuale, de război hibrid care va atinge cote exponențiale etc.
În acest context exploziv, crește pantagruelic nevoia de luciditate, consecvență, capacitate de decizie, conștiință națională, înțelegere critică de adâncime, predictibilitate și construcție strategică inspirată în plan extern, alături de partenerii și aliații noștri strategici actuali.
România nu își poate asigura nevoile de securitate prin ea însăși, singură, neutră sau izolată. România are nevoie de garanții de securitate și de parteneri strategici apți și dispuși să (ne) ofere securitate acolo unde România ar fi incapabilă să și-o realizeze singură. Garanțiile actuale de securitate, conferite de Alianța NATO, sunt nu doar credibile, ci și singurele realiste și confirmate. Alternativa externă la aceste garanții nu există și nu va exista curând. Teza unor garanții externe de securitate care pot fi obținute prin dezvoltarea/promovarea unor relații foarte bune cu toți actorii globali este o iluzie toxică. Teza unor garanții externe de securitate care pot fi obținute prin neutralitate este o iluzie toxică. Teza unor garanții externe de securitate care pot fi obținute prin substituirea actualilor aliați și parteneri strategici este o iluzie toxică și deopotrivă o amenințare și o invitație directă la subminarea securității naționale.
În acest context, o serie de mesaje populiste ale unuia dintre candidații la funcția de președinte al României evidențiază riscul alterării singurei soluții de securitate pe care o are sau o poate obține România în actualul context turbulent internațional, cea conferită de sistemul garanțiilor NATO de apărare și securitate. Alternativa la acest sistem este utopică și primejdioasă, chiar fatală. Absența acestor garanții este utopică și primejdioasă, chiar fatală.
În spațiul public au fost gestionate, în ultimele săptămâni și luni, mai multe mesaje de decredibilizare a acestui sistem de garanții și s-a recomandat explicit sau s-a sugerat abordarea unor soluții alternative de securitate precum: „prin noi înșine” (asigurarea securității exclusiv prin resursă internă) sau “neutralitate” (denunțarea actualei apartenențe la NATO și/sau UE în cazul în care NATO nu poate asigura securitatea României și/sau, după caz, bune relații cu toate Marile Puteri). Toate aceste mesaje sunt toxice din perspectiva enunțării și gestionării lor într-un context geopolitic atât de delicat și de dramatic precum cel actual. Simpla lor enunțare, în mediul public, poate crea României deservicii externe ireparabile.
În ultimii ani, o preocupare strategică a decidenților români a fost (ar fi trebuit să fie…) obținerea și up-gradarea garanțiilor reale de sprijin și intervenție a partenerilor noștri strategici în cazul în care România ar invoca nevoia de sprijin și intervenție, inclusiv sub forma activării celebrului articol 5 al Tratatului NATO. Am depus mult efort pentru a convinge partenerii noștri strategici că România are nevoie vitală de reactualizarea “jurămintelor de fidelitate” pe care se bazează principiile de apărare colectivă în cazul NATO. În mare parte, aceste eforturi au avut ecou. Partenerii noștri au înțeles nevoia noastră de reconfirmare, explicitare și consolidare a sprijinului și garanțiilor; răspunsul lor este în momentul de față credibil, iar securitatea României este astfel asigurată (exclusiv/prioritar prin aceste garanții). Prin gestionarea unor mesaje publice din categoria “neutralității”, destructurăm un uriaș efort de politică externă creat în timp și riscăm să degradăm credibilitatea acestui sprijin, precum și, prin ricoșeu, disponibilitatea reală a partenerilor noștri de a ni-l oferi.
Alternativa este cu adevărat catastrofică și duce România în Siberia. Fără sprijinul partenerilor noștri strategici în securitate și apărare, România poate deveni oricând gubernia vestică a Imperiului rus, după modele pe care Moscova le impune samavolnic la estul României, tot mai aproape de granițele noastre. “Neutralitatea” este, în actualul context, o invitație directă la sinucidere națională.
Nu știm cu adevărat dacă în spatele acestor mesaje (care promovează în mod insistent “neutralitatea” ca nucleu paradigmatic al unei noi politici externe) stă o banală intenție populistă sau o viziune reală, opusă celei pe care s-a bazat întreaga politică externă post-comunistă a României și pe care a susținut-o în mod entuziast și permanent populația României – garantarea apărării și securității României prin mecanismele de sprijin și intervenție ale Alianței nord-atlantice, prin asumarea și consolidarea profilului nostru de țară membră UE și NATO. “Modularea” cameleonică permanentă a acestor mesaje, de la tezele mai vechi ale “neutralității” și “ieșirii din NATO dacă Alianța nu mai oferă siguranță României” la actualizarea benignă a acestor teme, sugerează mai degrabă poziționări ipocrite și conjuncturale decât existența unei viziuni maligne de politică externă.
O dovadă o reprezintă faptul că în programul respectiv de candidat la funcția de președinte (https://calingeorgescu.ro/program/) se evită formularea de termeni direcți în acest sens.
Chiar acest program conține însă insistențe tematice (“România își va respecta obligațiile față de alianțele, organismele şi parteneriatele din care face parte, în măsura în care acestea le vor respecta pe ale lor față de România (s.n.)”, “România trebuie să își afirme vocația de punte de legătură şi spațiu de dialog şi complementaritate între culturi” etc.) care, în conexiune logică și semantică directă cu mesajele subversive prin care se enunță oportunitatea denunțării statutului de membru NATO sau cea a asumării unei “neutralități” asociate promovării unor bune relații cu toate Marile Puteri (d.e. “nu există Est și Vest”), trimit la ideea/propunerea asumării unor roluri de politică externă ale României opuse celor actuale, care se bazează pe Constituția României, pe legislația națională, pe documentele strategice în domeniul apărării, securității și politicii externe, pe acordurile internațiomale semnate de România, pe opțiunile euroatlantice ale populației României (exprimate consecvent, explicit și permanent în ultimele decenii), precum și pe nevoile și interesele reale ale României, prezente și viitoare.
“Turbulentul de serviciu” al actualei ordini globale (Federația Rusă) are interesul manifest ca impredictibilitatea României ca țară membră UE și NATO să genereze decuplări și clivaje de adâncime și pe termen lung între România și aliații și partenerii săi strategici. O astfel de decuplare ar fi fatală proiectului nostru de țară.
În acest sens, presa rusă portretizează astfel de viziuni (“suveraniste”, anti-NATO, anti-UE) ca fiind elemente ale unei “loialități” față de Moscova (candidatul respectiv este perceput ca fiind “relativ loial Moscovei”[1], “fidel Moscovei”[2], un “Victor Orban local”[3]). Numeroase îngrijorări vin, de asemenea, în mod firesc, din Ucraina (unde concluzia este că România se va așeza “împotriva Vestului” în cazul în care aceste viziuni vor prevala la 8 decembrie a.c.) și, mai ales, din Republica Moldova.
Republica Moldova a rezistat, recent, tentației izolaționiste și războiului hibrid al Moscovei, deși aparatul de persuasiune al Moscovei s-a folosit în mod holistic de toate fricile și instrumentele posibile de presiune și șantaj. Opțiunea europeană a Republicii Moldova a rezistat gurilor de tun și sacoșelor cu ruble aruncate de Kremlin în acest război. “România dă semne că nu ar rezista într-un război hibrid similar al Rusiei”, îmi spun insistent prietenii de peste Prut; aceiași care au rezistat “lumii ruse” doar pentru că lumina libertății și a curajului opțiunii europene și euroatlantice din România ținea vie, în opaițe, lumina plăpândă a libertății la Chișinău. Când se va stinge această lumină la București, ea se va stinge și la Chișinău.
Este clar că o astfel de viziune „suveranistă” de politică externă se traduce, simplu: mai multă suveranitate față de Bruxelles și Washington și mai puțină suveranitate față de Moscova și Beijing. Este limpede că o astfel de viziune„suveranistă” de politică externă ne propune fără echivoc cedări ale suveranității în raport cu Moscova: „consolidarea capacității de apărare a țării”[1], dar nu prin capabilități militare aliate – scutul de la Deveselu ar fi, din această perspectivă, o „rușine diplomatică”[2]; relații privilegiate cu toți marii actori, “pe traseele viitoare… între Estul şi Vestul spațiului eurasiatic (s.n.)”, nicidecum cu aliații și partenerii tradiționali, ci în paradigma rusească a Eurasiei, în zona eurasiatică pe care Moscova o vede ca spațiu în care se poate reinventa geopolitic din perspectiva schimbării prin forță a actualei ordini mondiale bazate pe reguli; “pacea” – care, din perspectiva proiectului neoimperialist hegemonic al Moscovei, este similară capitulării necondiționate față de acest proiect rusesc hegemonic etc.
În acest context, “șansa României”, departe de a consta în „înțelepciunea rusească”, este cea de a-și maximaliza potențialul de supraviețuire în condiții de criză, este tocmai apartenența noastră la proiectul civilizațional al Vestului, puterea cu care ne protejăm apartenența noastră la spațiul cultural, mental, spiritual, politic și geopolitic european/occidental; “șansa României” sunt kilometrii mentali care ne despart de „lumea rusă” în care cred păpușile din regiune ale lui Vladimir Vladimirovici, repudiate în toate marile cancelarii europene.
O cedare a României de la rolurile sale pro-active de membru UE și NATO în regiune ar fi fatală nu doar proiectului de țară al României, ci și parcursului european al Republicii Moldova, ar fi fatală relațiilor dintre București și Chișinău.
O cedare a României de la rolurile sale pro-active de membru UE și NATO în regiune ar încuraja apetitul teritoriul și imperialist al Federației Ruse.
O cedare a României de la rolurile sale pro-active de membru UE și NATO în regiune ar aduce tancurile rusești mai aproape de frontierele României; o cedare a României de la rolurile sale pro-active de membru UE și NATO în regiune ar aduce tancurile rusești mai aproape de frontierele Republicii Moldova.
Bineînțeles că este de dorit ca actualele garanții de apărare și securitate ale României (garanții fără alternativă, gestionabile exclusiv în formula garanțiilor de securitate oferite de NATO) să fie actualizate în mod permanent cu ajutorul unei clase politice naționale curajoase și creative, o clasă politică aptă pentru o înțelegere critică a riscurilor și oportunităților, dispusă să renunțe la aroganțe și la sinecuri cel puțin în domeniul politicii externe.
Desigur că avem nevoie de o politică externă pro-activă, respnsabilă, bazată prioritar pe conștiința națională a clasei noastre politice și mai puțin pe pupătorii de palton pe care i-am văzut perindându-se la Cotroceni și prin Palate prioritar în ultimul deceniu. Bineînțeles că este de dorit ca politica noastră externă să fie făcută de către profesioniști și nu de către sinecuriști sau oportuniști. Bineînțeles că este de dorit ca politica noastră externă să iasă din clișeele rudimentare ale unor slugi permanente și să revină în zona de construcție strategică de tip pro-activ, creativ, responsabil și curajos.
Nu politica noastră externă trebuie schimbată, ci conduitele reprobabile ale celor ce o gestionează (conduite care implică sinecuri, aroganțe, clișee, contraselecție, indiferențe, meschine calcule personale, mărunte figuri de slugi).
Însă schimbările de conduită și de moralitate politică, clamate în mod legitim de o uriașă parte a populației României, trebuie să se producă în interiorul aceleiași paradigme de politică externă, bazată pe relațiile noastre cu partenerii noștri strategici, pe statutul României de țară membră a UE și NATO, pe relațiile strategice cu actori globali precum SUA, pe predictibilitatea asumării, de către România, a rolurilor regionale ce îi revin, pe aranjamentele actuale de securitate în plan regional și global, pe rolul activ al nostru și al partenerilor în a menține aceste aranjamente de securitate indiferent de șantajul convențional, hibrid sau nuclear al Moscovei, pe garanțiile de apărare și securitate asumate de parteneri și pe dezvoltarea holistică a propriilor noastre capabilități în domeniul apărării și securității.
Cine rupe această paradigmă ne propune o invitație la dezastru.
Dorin Popescu, președintele Asociației Casa Mării Negre / Black Sea House, este analist politic, expert în geopolitică, diplomat cu misiuni diplomatice efectuate în Serviciul Exterior al Ministerului Afacerilor Externe al României la Moscova (2002-2006), Cernăuţi (2007-2001) şi Sarajevo (2012-2016), inclusiv în funcţii de conducere: gerant interimar, prim-colaborator al şefului Misiunii. Deţine gradul diplomatic de Ministru-Consilier. Este doctor în Filologie, din 2012.
[1] Programul candidatului respectiv, capitolul de Politică Externă, https://calingeorgescu.ro/program/
[2] C. Georgescu
[1]“Nezavisimaia Gazeta”, https://www.ng.ru/world/2024-11-25/6_9142_romania.html: portretizări similare sunt replicate generos în presa rusă, în Agenția RIA Novosti, în cotidianul “Kommersant” etc.
(https://www.kommersant.ru/doc/7327813?from=main, https://www.kommersant.ru/doc/7327025, https://www.kommersant.ru/doc/7327653)
[2] A. Dughin
[3] https://www.ng.ru/world/2024-11-25/6_9142_romania.html
Sursa foto: Euxglob